Ce-i aia parenting?

Comentariile de mai sus le-am corectat eu de “noștrii”, “copii – i”, virgule… “respectoși” etc. Pentru conținutul mesajelor, nu-mi permit să corectez. Îmi permit doar să scriu cum se vede de la mine.

Tatăl meu mi-a spus același lucru, când i-am spus în 2010 că… gata. 

După 2 ani de toceală mi-am luat certificarea ca trainer de parenting, și gata cu cursurile de leaderhip sau management și-o să predau… parenting (în paranteză fie spus, n-a înțeles niciodată cu ce mă ocup exact, și mă întreba la fiecare câteva luni, dacă am carte de muncă).

… m-a întrebat ardeleanul septuagenar atunci, rămas orfan de mic și crescut prin școli militare ca să aibă ce să mănânce, ajuns colonel învățând prin biblioteci de stat, în timp ce alții de prin clasa lui jucau barbut pe bani.

Tata a fost ferm.
Foarte ferm.
De 20 de ani, de când a ieșit la pensie, este un alt om, dar n-a fost mereu așa.

M-a ascultat atent.

A pus și întrebări.

La sfârșit, a conchis: “o tâmpenie! Noi n-am făcut parenting, și uite la tine și la fratele tău! Sunteți perfecți!”.

Mama a spus: “felicitări!”, dar nu pentru că înțelesese musai ce este parentingul, ci pentru că mama mea a citit toată viața ei.

Nu pentru școală, nu pentru că trebuie, nu pentru a demonstra ce și cât știe, ci pentru pura dorință de-a învăța.

Mulțumesc amândurora!

Și bunicii mele, dar despre ea vă povestesc cu altă ocazie.

Că lucrez la mine de mulți ani, și încă n-am ajuns nici la jumătatea drumului. C-a trebuit să mă întorc înapoi, să înțeleg, să repar, să reconstruiesc.

Că tot ce-am obținut (până în 2007, care a fost anul de start al treziei mele) a fost prin:
 – motivație externă,
 – comparații,
 – perfecționism,
 – muncă nu neapărat deșteaptă,
 – sacrificând relații și echilibrul.

Că n-am înțeles că munca cu mine e a mea, și că nu e vina tuturor foștilor mei, că relațiile n-au mers. Printre altele…

Asta a fost acum 10 ani.

Amos era încă prea mic, pentru a conștientiza CE profesor – ce zic profesor – ce GURU poate fi un copil, pentru propria conștiență!

pentru cine rămâne în conștiență ca părinte, decât cea alături de propriul copil. În acești 10 ani am crescut enorm, și mai am o grămadă.

Mă bucur pentru toți adulții ajunși părinți, care pot declara despre ei că ar fi echilibrați, fericiți, împliniți, cu bun simț, muncitori, respectuoși, responsabili, autodisciplinați, și lista poate continua.

Marturisesc că eu nu am făcut parte din categoria celor de mai sus, chiar dacă multe dintre aceste calități mi-au fost educate acasă, da, chiar dacă pe dinafara s-a văzut mereu un câmp de trandafiri.

Și pe dinăuntru, până când am înțeles cât de mult am de dat afară, pentru a fi eu însămi din nou.

Eu nu mă simt înconjurată de adulți echilibrați, conștienți, responsabili, cu stimă de sine ridicată, empatici, respectuoși, cu spirit civic, sau cu bun simț. 

Nu știu voi, dar eu trăiesc în București, România și călătoresc suficient de mult, cât să realizez că avem multă treabă în țărișoara asta. Și că fără a ne educa copiii diferit, n-avem cum.

Cu toții am fost crescuț mai degrabă în FRICĂ, decât în iubire. 

Am fost umiliți, bătuți, făcuți de rușine, aduși în fața clasei, condiționați, comparați, spălați pe creier de partid sau de alte doctrine, împinși de la spate, pentru a face pe plac mamei, tatei, profesoarei, societății. 

Ceea ce s-a întâmplat

Cei mai mulți au făcut facultăți și au obținut calificări pentru că AȘA SE FACE, pentru că AȘA A VRUT MAMA, pentru că AȘA SE CADE. Cunosc mii de oameni, care din afară par “echilibrați”. Apoi, ne mirăm de ce intră BRUSC în depresie.

Dacă prin echilibru înțelegem că am terminat o școală (liceu sau facultate), că avem un serviciu cât de cât, ca ne-am luat în rate un apartament cu 3 camere, că avem o mașină, un soț/soție și 2 copii frumoși (de parcă n-ar fi toți frumosi), nu luăm pastile (de parcă lipsa bolii e totuna cu a fi sănătos) și nu am divorțat (de parca lipsa divorțului înseamnă o relație împlinită), și n-avem decât câteva amenzi la activ, atunci da, cei mai mulți oameni sunt echilibrați. 

Pffff…

Abia când ajungi să bifezi tot ce ți-ai propus în plan fizic (școală, facultate, casă, căsnicie, copii, câine și loc de parcare, ba chiar și vacanțe la all inclusive), îți dai seama că “fericirea” și împlinirea, nu au legătură cu planul fizic.

Chestiunea este că cei mai mulți oameni… dorm. Li se încheie o zi, răsuflă ușurați, și o iau de la capăt a doua zi. Și e NORMAL, doar pentru ne-am obișnuit ca ANORMALUL să fie NORMAL. 

Ni se pare normal să ne enervăm pe copii, ni se pare normal să ne certăm în cuplu, ni se pare normal ca învățătorii să pedepsească, privim ca firești ieșirile grobiene ale celor din spatele volanului, ni se pare la fel de firesc să lăsăm mașinile pe avarii fix în fața școlii și să ni se ceară șpagă. 

Ne înconjoară ATÂT de multe lucruri nefirești, încât numai catastrofele ne mai mobilizează conștiința. Pentru că TOȚI fac la fel, așa-i? 

Și “o palmă n-a omorât pe nimeni”, nu-i așa? 

îi judecăm pe alții pentru mediul în care trăim cu toții, fără să înțelegem că, 

Mai rău, pentru că îi educăm pe niște principii, în timp ce ei trăiesc cu totul alte vremuri. 

Comentariile de mai sus sunt identice cu “bunicul meu a fumat 2 pachete de țigări pe zi și a trăit 90 de ani”. 

Da… sigur…

Sugerez așa: să ne folosim tot de instinct atunci când gătim, de exemplu. Doar omul a gătit dintotdeauna, nu ne trebuie să învățăm, despre cum se fac sarmalele. 

 Sa ne folosim instinctul, atunci când copilul minte pentru prima oară, pică un examen, are un conflict cu un copil sau cu o profesoară, să ne folosim instinctul atunci când are frici nocturne sau când intră la grădiniță. 

 Tot instinctul, când va spune NU.

Vei face ce-a făcut bunica, mama, tata, sau o altă mamă în parc. Instinctul te ajută să-ți ții puiul în viață, să-l iei în brațe când s-a lovit, dar nu-ți oferă răspunsul pentru situațiile de mai sus. 

Instinctul este pentru supraviețuire. 

Vrei mai mult? 

Ai nevoie de EDUCAȚIE.

Să te scoată din educația bazată pe frică și să te mute în valori, în cooperare, în iubire conștientă – (nu în condiționare), în sprijin – (nu în dependență), în motivație internă (nu în amenințări, rugăminți, recompense și alte mecanisme).

Înțeleg să cumperi o carte, și s-o închizi după 30 de pagini (eu atâta le dau), dacă o consideri nepotrivită pentru tine. 

Înțeleg să te ridici de la film, după 20 de minute (eu atât le dau) și să pleci acasă, dacă filmul nu ți se pare bun. 

Înțeleg să critici un spectacol de teatru, DUPĂ ce ai fost în sală, ai înțeles și spui “NU este pentru mine“.

Dar 

măcar să te întrebi dacă faci bine ceea ce faci, este ceva ce o să te țină în mediocritate, atât pe tine cât și pe cei dragi ție.

Din iubire și tot îți pui întrebări… 

Cursuri, seminarii, cărți… informația e la un click distanță. Click!

Cu drag, pentru părinți și copii,

Urania

P.S. Dacă ai rezonat cu rândurile de mai sus… 

Haide la seminarul de parenting și învață cum să faci altfel. 

Învață cum să îți pregătești copilul pentru lumea care e în continuă schimbare!